Mi-am luat o cana de lapte cald cu spuma...dupa o tura de alergare. Ah! ca demult n-am mai baut asa ceva...de pe vremea cand m-a prins o raceala. Si am inceput sa gandesc o poveste de iarna cu munti, oameni frumosi la suflet, cu cer si stele cernute mai des de-a lungul Caii Lactee, cu caini care se iau dupa oameni si merg pana pe varfuri, cu supa crema din legume uscate la soare pe undeva prin Bucegi, gustoasa, gustoasa, gatita cu suflet si servita cu o intreaga poveste, cu vin fiert, cu discutii tarzii in noapte... Povestea e despre cum am trecut dintr-un an in altul acum cateva zile. Si-au fost drumetii, si ceata, si munti cu zapada. Si nu stiam ca sunt atat de multi munti in Romania. Eu stiam asa, de cativa dintre ei, de genul: Bucegii, Piatra Craiului, Fagarasii, Apusenii, Ciucas. Se pare insa ca sunt mai multi, fiecare cu povestea sa, cu vaile sale, cu varfurile sale, cu brane, cu fisuri albastre care se vor a fi cele mai dificile intre traseele noastre. Si sunt frumosi, foarte frumosi, fie vara, fie iarna, fie ploaie, fie vant, sunt salbateci, sunt blanzi, sunt imensi, sunt semeti. Mi-s dragi.
