Poveste cu munți, oameni și fotografie

Dimineața. 4.30. Sună un ceas. E alarma. Plecarea pe traseu pentru a vedea răsăritul. Seara de dinainte stabilisem că trezirea se face la 4.10. Aud din cort: “ Voi veniți?”.  Primul gând, având în vedere frigul și vântul năprasnice de afară și umiditatea, căldura care mă învăluia în sacul de dormit, a fost un „nu” clar. Acesta a fost însă urmat de o analiză instantanee a motivului pentru care eram acolo. Venisem pentru fotografie. Venisem pentru o gură de munte. Și nu, în viață de multe ori nu e ușor, sau nu e plăcut să faci ceva ce ți-ai propus să faci. Și poți găsi oricâte motive pentru asta. Poate fi suficient de frig, de cald, de ger, de dur, de vânt încât să nu mai vrei să faci acel ceva. Și totuși îți amintești că tu ești cel care și-a asumat acel ceva. Și nu, nu mă număr printre cei pentru care fotografia e viață. Pentru mine e o bucățică de frumos, o modalitate de a-mi cultiva ochiul și spiritul. E ceva cu care mă bucur că m-am întâlnit.

Uneori o schimb cu relativă ușurință pentru o tură de alergare, o mâzgâleală cu vopsele acrilice, o carte sau o plimbare. E ca și cu aproximativ orice lucru care apare în viață: în primă fază abia te apropii de el, ești curios,  apoi te entuziasmează, iar uneori presupune efort ca să-l continui. Altele te pot fascina total și se țin agățate de sufletul tău. În cazul meu alternez fotografia cu alte plăceri și încă nu știu cât timp îi voi acorda în continuare. Știu sigur că îmi încântă ochii și sufletul. Știu sigur că fotografia nu e nicidecum doar despre fotografie.

Fotografia mi-a adus, pe lângă ocazia de a-mi educa ochiul în ale frumosului, și oameni pasionați. Oameni care stau ore în șir aproape neclintiți așteptând un rotit de cocoș în zăpadă, oameni care se trezesc noaptea pentru a prinde un răsărit undeva la câteva ore distanță, oameni care merg noaptea pe cărari neumblate, oameni care suportă vântul și zâmbesc în colțul gurii, cu tot cu ochi și suflet. În aceste câteva zile pe munte, vorbind despre fotografie, am discutat și despre ce-i motivează. Atâta răbdare, atâta liniște, capacitate de detașare de cotidian nu găsești foarte des. Și nu în sensul de negare, ci mai degrabă în sensul de găsire a frumosului, de cunoaștere de sine. Mulți dintre ei nu fac doar fotografie. Unii sunt chiar corporatiști. Unora fotografia vine să le suplinească nevoia de creativitate, de frumos, de munte. Depinde de tipul de fotografie și de om. Sigur e că am ce învăța de la ei.